Poate, printre puţinele mele vise frumoase care, devin realitate la fiecare început de toamnă ! Bun şi-atît şi, bine că e ăsta!
Vară îngînată cu toamna, nici vară, nici toamnă, prag între două anotimpuri, 30 septembrie a fost ziua în care mai mulţi iubitori ai vinului şi, mai ales cei îndrăgostiţi deja de ALIRA, invitaţi de WINERO, au purces iar, cu bagaje şi autocare spre ALIMAN.
Din negura ceţoasă a dimineţii bucureştene, uşor, uşor drumul şi maşinile ne poartă spre lumina răsăritului de soare. Ca un semn bun, cu cît înaintăm spre Aliman, cu atît cerul se deschide şi albastrul lui se împleteşte cu aurul razelor din ce în ce mai vesele.
Şi, ca să nu mai lungesc descrierea drumului, că-n poveste mult mai este, ajungem la ALIMAN.
Eu una, nu am să înţeleg niciodată de ce locul ăsta se numeşte ALIMAN- în limba turcă "ghinion"-. Or fi ştiut strămoşii oareşce dar, este un loc deosebit de frumos şi rodnic.
Ei bine, ALIMANUL ne aştepta parcă, aşa cum a făcut-o şi anul trecut şi acum doi ani. La fel de cald şi de frumos.
Pentru mine, ALIMANUL are o frumuseţe specială. Este intr-adevăr, un amestec de sălbatic-dulce-frumos, aproape indescriptibil. Aproape că mă doare frumuseţea lui. Este un sentiment dincolo de admiraţie estetică.
Este sentiment, nu simplă constatare vizuală. Şi, ca orice sentiment profund, nu poate fi descris în cuvinte.
Păţesc acum ce am păţit şi anul trecut şi acum doi ani: nu cunosc atîtea cuvinte cît să traduc scriptic ce am simţit.
Aşa că mă voi limita să descriu sec, foarte sec, ce am văzut.
Am văzut:
Am revăzut şirurile lungi şi aliniate ale viţei de vie pline de ciorchini de MERLOT şi FETEASCĂ NEAGRĂ pentru că, în acest an, producţia de FETEASCĂ NEAGRĂ a fost deosebit de bună la Aliman.
Am gustat boabele negre ale strugurilor dulci, foarte dulci, lacrimile acelea negre de Merlot si Fetească. M-am bucurat de dulcele, tare, cinstit, al boabelor de Fetească Neagră şi m-am lăsat răsfăţată de dulcele sofisticat al celor de Merlot.
Am văzut şi m-am bucurat de oaspeţii de seamă de la Aliman. Nu vreau să dau nume de teama de a nu omite pe cineva. Îmi cer aprioric iertare dar, nu pot trece peste cîteva nume care au onorat cu prezenţa şi s-au simţit onorate de cunoştinţa Alimanului: Excelenţa sa , ambasadorul Israelului DAN BEN ELIEZER, prinţul SERBAN DIMITRIE STURDZA , prinţul MICHEL DE LAUFENBURG. Nu am pomenit nimic de oenologul MARC DWORKIN, de GHENADIE BOBEICA. Numele lor este deja "una" cu Alimanul!! Spui Ghenadie sau Marc, spui Aliman!!!
Oricum, pe toţi cei prezenţi , Alimanul, oamenii care lucreaza acolo, ne-au întînpinat ca pe musafiri de marcă.
M-am bucurat de ADEVĂRATA PLĂCINTĂ CREAŢĂ DOBROGEANĂ, cu brînză de oaie, făcută cinstit.Ca o paranteză, pot spune că ,tot pe meleag dobrogean, am mai măncat şi "făcături" cu o ţîră de telelmea cumpărată de la "Alimentara" si o grămadă de griş.
M-am bucurat de grătarul de pui, miel şi porc, de legumele la cuptor şi de pîinea făcută la cuptor. Îi dusesem dorul un an !!!
Am văzut, am ascultat şi m-am bucurat , împreună cu ceilalţi, de muzică şi dansuri autentic dobrogene.
Am văzut şi m-am bucurat de mustul care curgea docil şi dulce de sub picioarele fetelor tinere, pentru că, şi anul ăsta, centaurul dobrogean a fost învins de fecioarele Alimanului şi, aşa va fi mereu de acum încolo.
Ne-am bucurat cu toţii de toate astea şi, evident, nimănui nu i-a lipsit din mînă paharul cu vin. ENIRA şi ALIRA.
M-am bucurat să văd sticlele bordeleze pentru ALIRA. Sticle grele, puternice, cu umeri largi, bărbăteşti ca şi vinul puternic -bărbătesc din întunericul lor.
M-am bucurat iar, cînd am văzut cum vinul Alimanului apropie oameni care nu s-au cunoscut vreodată. Se spune că adevărul din om iese ajutat de un pahar de vin. Se pare că, vinul Alimanului are puterea de a scoate ce-i mai bun din oameni!
Au plecat la Aliman două autocare cu oameni politicos-indiferenţi la cei din jur şi s-au întors două autocare cu prieteni şi prietenii noi.
Degeaba s-a tot chinuit vîntul toamnei să ne alunge , degeaba norii ameninţau azurul , in final şi norii şi vîntul au trebuit să cedeze şi să recunoască, încă, supremaţia verii asupra Alimanului.
Am plecat înainte ca norii sau apusul să pună stăpînire pe dealurile şi viile Alimanului. Nici nu vreau să-mi imaginez un Aliman trist, bătut de vînt şi ploi, fără culorile viei , culori care nu cred că pot fi redate pictural de vreo paletă.
Dar, degeaba mă chinuiesc eu încercînd să vă explic cît mai bine cum a fost la Aliman.
ALIMANUL, ALIRA şi ENIRA nu se povestesc! Se trăiesc !
Poate fotografiile vor reuşi totuşi, ce nu am reuşit eu!
