Seara de iarna friguroasa. In casa, cald, miroase a vin fiert si scortisoara.
Cativa prieteni, o ulcica de vin fiert. O strachina cu miez de nuca si o farfurie cu placinte se adapteaza perfect in decor. E iarna si ne bucuram. Cu ulcica de vin intre noi, depanam povesti de demult, din tineretea noastra, a parintilor si bunicilor nostri. Vinul este adus de unul din prieteni, vin de la via lui de la tara, facut in gospodaria proprie. Fara mari pretentii, fara puncte Parker. Un vin nou, sprinten, caruia caldura focului, scortisoara si mirodeniile ii dau farmec deosebit.
Si fara sa vrem, lunecam spre timpuri de mult apuse, cand bunicii nostri nici nu visau la "exploatarea pe cale stiintifica a vinului si folosirea tehnicii avansate" in domeniu.
N-am avut, niciodata, nici macar un petec de vie, nici in curte, nici pe balcon! Si ca mine sunt destui.
Asa ca, am ramas destul de surprinsi si placut impresionati de povestea vinului aflata intr-o seara de iarna.
Undeva langa Slatina, cativa localnici purcedeau pe la sfarsit de galben septembrie sa culeaga via. Veselia oamenilor si a ciorchinilor plini de boabe mustoase se impleteau cu aerul auriu, cu ultimele zile calde ale anului.Strugurii cadeau sub foarfeci si de aici le incepea drumul spre vin.
Intai era bucuria mustului scurs in jgheab, dupa ce boabele fusesera strivite de picioarele jucause ale culegatorilor. O parte din must era oprit pentu bucuria pastramei de capra sau oaie. Restul era pus in butoaiele din lemn de stejar, mai mari sau mai mici. Dupa cat stia fiecare ca are de cules. Se umplea butoiul ceva mai mult de trei sferturi,sa aiba loc vinul sa fiarba. Se inchidea bine si printr-o gaura de 3-4 cm se introducea o tulpina de floarea soarelui. Tulpina era bine curatata in interior. Urma o intreaga instalatie facuta din alte tulpini de floarea soarelui, la fel pregatite. Capatul acestei instalatii era undeva intr-un vas cu apa si de atunci incepea fierberea vinului. Spuma adunata in vasul cu apa se strangea si, dupa ce era amestecata cu malai, se formau turtite care, puse la uscat,erau folosite mai tarziu in loc de drojdie la aluatul painii facute in casa.
Dupa ce vinul nu mai bolborosea necajit de intunericul butoiului, se considera ca poate fi inchis. Si gaura era acoperita cu un cep sau cana. In functie de pozitia butoiului. Ei bine, la vinul asta nu se mai umbla pana primavara. Nu era tras in sticle si cand aveau nevoie de el scoteau numai necesarul meselor cu mancaruri traditionale. Butoiul, la fel nu se misca. Si toata iarna aveau vin. Primavara, cand dadeau de boroghina sau drojdie,adunate pe fundul butoiului, se stia ca vinul s-a terminat si de acum incolo nu se mai poate bea. Butoaiele erau scoase la lumina, golite de boroghina si spalate. Prin gaura dopului se baga apa fierbinte si "lantul" Adica in butoi se introducea un lant gros si greu, se agita butoiul si tot ce era pe interiorul lui se curata. Se repeta operatia pana cand apa iesea curata ca lacrima. Nu foloseau nici pucioasa nici alte ingrediente. Pur si simplu apa fiarta si lantul. Pe urma butoiul era lasat la uscat si folosit anul urmator. Nu se acrea vinul ? Nu!
Dar se spune ca vinul, astfel pregatit, se acreste primavara, cand infloreste vita de vie. Personal, nu stiu daca asa este sau, este o simpla poveste.
Dar este o poveste frumoasa, ascultata intr-o seara ninsa de iarna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu